Viziunea cu cicuta.

Păsărele mii, Şi stele făclii! Sentimentul destinului propriu sufletului popular românesc s-a întrepătruns, cu plasticizări şi adânciri reciproce de perspectivă, cu orizontul mioritic, în acest aliaj cu sentimentul destinului, spaţiul mioritic a pătruns ca o aromă toată înţelepciunea de viaţă a poporului, îndrumând cercetările pe această cale, vom întâlni multe din atitudinile hotărât caracteris­tice ale sufletului popular.

Să nu pierdem însă nici un moment din vedere că ne găsim pe un teren al nuanţelor, al atmosferei, al inefabilului şi imponderabilului. Sigur e că sufletul acesta, călător sub zodii dulci-amare, nu se lasă co­pleşit nici de un fatalism feroce, dar nici nu se afirmă cu feroce încredere faţă de puterile naturii sau ale sorţii, în care el nu viziunea cu cicuta vrăşmaşi definitivi.

viziunea cu cicuta

De un fatalism pus sub surdină de-o parte, de-o încredere niciodată excesivă de altă parte, sufletul acesta este ceea ce trebuie să fie un suflet care-şi simte drumul suind şi coborând, şi iarăşi suind şi iarăşi coborând, ca sub îndemnul şi-n ritmul unei eterne şi cosmice doine, de care i se pare că ascultă orice mers.

Ideea formulată de noi schiţează numai câteva sugestii. Să atragem atenţia bunăoară asupra unui aspect al modului de aşezare a caselor. Cel ce a colindat o dată pe plaiuri a remarcat desigur cum pe cutare vârf stă tupilată o aşezare ciobănească, dominând de acolo de sus până în vale, viziunea cu cicuta cum trebuie să roteşti binişor privirea pentru a desluşi chiar pe celălalt piept de plai o altă aşezare asemenea; ceva din ritmul: deal-vale — a intrat în această rânduială de aşezări.

Coborând pe şesuri, vom băga de seamă că această ordine şi acest ritm, deal-vale, se păstrează întrucâtva şi în aşezările săteşti de la şes, cu toate că aci ordinea în chestiune ar părea deplasată şi fără sens. Ca­sele în satele româneşti de la şes nu se alătură în front înlănţuit, dârz şi compact, ca verigele unei unităţi colective a se vedea satele săseştici se distanţează, fie prin simple goluri, fie prin intervalul verde al ogrăzilor şi al grădinilor, puse ca nişte silabe neaccentuate între case.

Această distanţă ce se mai păstrează e parcă ultima ră­măşiţă şi amintire a văii care desparte dealurile cu aşezări ciobăneşti. Se marchează astfel şi pe şes intermitenţa văilor, ca parte integrantă a spaţiului indefinit ondulat.

viziunea cu cicuta

Ş aci un fenomen de transpunere, vrednic de-a fi reţinut şi izvorât dintr-o anume constituţie sufletească. Nu s-a creat până astăzi un stil arhitectonic monumental românesc, dar aceasta nu e neapărat necesar spre viziunea cu cicuta putea vorbi despre duhul arhitecturii care se revelează pe deplin şi într-o simplă casă ţărănească sau într-o bisericuţă îngropată sub iarbă şi urzici. Cât priveşte formele şi construcţia arhitecturală a caselor ţărăneşti ni se pare a putea semnala cel puţin un efect negativ, dar învederat, al specificului nostru orizont spaţial.

Efectul se vădeşte mai ales făcând o comparaţie cu arhitecturile care implică alte orizonturi.

Erba Roberta (Geranium Robertianum L.) Năpraznic sau Iarba Sfântului Robert

Se ştie bunăoară cum casa rusească, cedează în for­mele ei arhitectonice tendinţei de expansiune în plan. Casa rusească face, faţă de cea româ­nească, risipă de spaţiu. Orizontul plan o invită să se întindă. Bisericile ruseşti, de diverse tipuri, au o singură dimensiune sigură: orizon­tala; verticala lor are nesiguranţa unui derivat: ea se clădeşte pe viziunea cu cicuta, prin abside, bolţi şi cu­pole, treptat tot mai înalte.

Tot aşa se ştie cum arhitectura apuseană, şi mai ales nordică, ma­nifestă — nu se ştie la ce chemare a cerului — o evidentă tendinţă viziunea cu cicuta expansiune în înalt.

ce este viziunea biniculară vitamine îmbunătățite ale vederii

Intervin în amândouă cazurile, cu pecetea lor, orizonturile spaţiale specifice oamenilor şi locu­rilor. De vreme ce orizontul spaţial, indefinit ondulat, al viziunea cu cicuta zădărniceşte din capul lo­cului o expansiune, fie în plan, fie în înalt, vom surprinde geniul nostru arhitectonic pe o poziţie intermediară, care păstrează atenuate în drept echilibru cele două tendinţe opuse.

Orizontul specific împiedică hipertrofia dimensională în sens unic şi intervine astfel cel puţin negativ în determinarea formelor arhitecturale. Metrica poeziei noastre populare ar putea să ne servească un argument, nu singurul, dar ală­turi de celelalte, în favoarea tezei despre orizon­tul specific.

Poezia noastră populară se con­sumă în orice caz într-o simpatie masivă faţă de versul constituit din silabe accentuate şi neac­centuate, una câte una, adică faţă de ritmul al­cătuit din deal şi vale sau din vale şi deal.

Traducere // Translate

Me­trica aceasta manifestă în acelaşi timp o vădită fobie faţă de săltăreţul dactil. Găsim ce-i drept şi intercalări dactilice sau anapestice, dar aces­tea nu se dezvoltă, ci dispar înghiţite de ondulaţia ritmică, deal-vale, care străbate puternic, ca o legănare lăuntrică, toată poezia. Se va răs­punde că metrica generată de dactil sau anapest nu zace în firea limbii noastre. Sau că această metrică ar fi prea savantă pentru poezia populară. Ultimul argument nu e decisiv deoa­rece vechea poezie populară grecească cunoaşte foarte bine metrica aceasta.

Iar întâiul argument, întemeiat pe firea limbii noastre, nu, constituie o explicaţie.

Persoane interesa(n)te

Problema tocmai aici începe. Limba românească şi-a creat, probabil concomitent cu constituirea ritmică a spaţiului nostru, un ritm interior, care a făcut-o mai aptă pentru metrica întemeiată pe troheu şi iamb decât pentru me­trica dezvoltată din celelalte unităţi ritmice.

Ritmul acesta interior a dat limbii noastre pe­cetea ce şi-o va păstra pentru totdeauna, o pecete sub presiunea căreia versificaţia trebuia în chip inevitabil să adopte anume forme şi să refuze altele.

S-ar putea să ni se reproşeze viziunea cu cicuta metrica deal-vale nu se explică printr-un orizont specific, deoarece ea se găseşte în toată Europa. E foarte adevărat. Dar optarea masivă pentru această metrică rămâne totuşi un fenomen ex­plicabil printr-un orizont specific, în cântecele noastre se mai cultivă apoi, graţie ritmicei le­gănări ce trece de-a lungul poeziei ca un vânt care dă într-o holdă, versuri relativ scurte.

Faptul acesta nu se explică deloc printr-un aşa-zis primitivism al poeziei populare în ge­nere. Trimitem în privinţa aceasta la poezia populară neogreacă, cu versuri de respiraţie largă ca marea până la l6 silabe.

Avem în faţă un volum de texte originale, cu traduceri în limba germană, compus aproape exclusiv din asemenea viziunea cu cicuta Neugriechische Volkslieder, ges.

Haxthausen, Münster Spuneam că orizontul spaţial al inconştientu­lui e alcătuit din structuri esenţiale, din tensi­uni, din ritmuri, din accente, din anume spaţiu-matrice se poate naşte şi cristaliza aproape în orice fel de peisaj. Peisajul ar juca un rol periferial în constituirea spaţiului-matrice.

viziunea cu cicuta

Avem însă de viziunea cu cicuta face aci cu un fapt teoretic asupra că­ruia ne-am exprimat aiurea. Foarte controlabil ni se pare în orice caz altceva: în unul şi acelaşi peisaj pot să coexiste suflete fixate inconştient asupra unor spaţii-matrice cu totul diferite. Un exemplu: de vreo opt sute de ani saxonul din Ardeal, transplantat de undeva de pe malurile Rinului, îşi înalţă în peisajul ardelenesc rosturile culturale şi cetăţeneşti, sobre şi ca de piatră, în spiritul nealterat al spaţiului său gotic, de ieri şi de totdeauna.

Sămânţă permanentă a acestui duh, saxonul a adus-o cu sine de aiurea şi o păstrează cufundată în râul sângelui său, pre­cum aurul miraculos în matca legendarului fluviu.

MATERIA MEDICA VIVA Vol. I – XII

Iar alături, trecând legănat cu turmele pe lângă înaltele şi negrele turnuri şi cetăţi care vorbesc despre un alt destin, ciobanul valah îşi slăveşte din fluier, suind şi coborând, spaţiul său, care e numai al viziunea cu cicuta.

Sunt două feluri de oameni, care trăiesc în acelaşi peisaj, dar în spatii dife­rite.

Nu văd miopie în depărtare de ce vedere neclară

Deşi nespus de aproape unul de celălalt, ei sunt aşa de distanţaţi prin spaţiile-matrice, că opt sute de ani de vieţuire megieşă n-au fost sufi­ciente să şteargă şi să înfrângă depărtarea cealaltă, de pe planul inconştient dintre ei.

Nici harnicii filologi, nici spornicii istorici nu sunt în situaţia să precizeze când s-a născut poporul românesc. Nu suntem desigur aşa de copilăros!

  1. CINA (Artemisia cina) - Materia medica
  2. INTELect si ARTa: SPAŢIUL MIORITIC
  3. MATERIA MEDICA VIVA Vol. I – XII - Libraria homeopata

Limba a evoluat în etape infinitezimale, necontenit, neindicând însă nici o cezură de la care să datăm naş­terea. Cât priveşte istoria, aceasta este realitate mai recentă, ivită relativ târziu în raport cu existenţa preistorică ce i-a premers.

Numai consideraţiile stilistice şi cercetarea adâncimilor ne-ar putea pune în împrejurarea de a da un răspuns întrebării formulate.

viziunea cu cicuta

Poporul românesc s-a năs­cut în momentul când spaţiul-matrice a prins forme în sufletul său, spaţiul-matrice sau ori­zontul inconştient specific, care alături de alţi factori a avut darul să determine stilul interior al vieţii sale sufleteşti.

Viziunea cu cicuta românesc a putut să evolueze şi să îndure mutaţii, peisajul geo­grafic chiar a putut să fie inconstant; ceea ce s-a păstrat, cu statornicie de cleştar, a fost, dincolo de grai şi de peisaj, spaţiul-matrice. Căci orizontul spaţial in­conştient a dat românului, oriunde s-ar fi găsit, nostalgia plaiului.

Această nostalgie neînduple­cată a purtat în vârsta de mijloc pe ciobanul valah pe toate coamele Viziunea cu cicuta, de la apa Dunării până în Maramureş, de aci mai departe până-n Moravia, sau invers; şi tot aşa pe toate plaiurile iugoslave şi până în Panonia, adică viziunea cu cicuta în limitele unui vast teritoriu, unde peisajul satisfăcea apetitul unui orizont in­conştient, în veacurile crepusculare, în tot timpul lungului preludiu al formaţiunilor etnice actuale, atunci când românul nu avea nici un fel de pa­trie, plaiul, sfântul plai, sancţionat de un anume sentiment al destinului, îi ţinea loc de patrie.

Prea mult s-au întrebat cercetătorii, de la teoreticienii mediului până la morfologii culturii: care Stat efectele peisajului asupra sufletului ome­nesc?

Şi prea puţin: ce dobândeşte peisajul; din, partea sufletului omenesc?

Nome botanico: Geranium Robertianum L. Fiorisce da Maggio a Ottobre. Dal punto di vista officinale, viene utilizzata tutta la pianta. È probabile che robertianum derivi dal latino ruber, rosso, a indicare gli stimmi che caratterizzano i fiori di questa pianta e il profilo rosso che circonda le sue foglie.

Disocierea întrebări­lor se impune totuşi. Căci una e peisajul — punct de plecare a unei serii de efecte sufleteşti; altceva e spaţiul-matrice ca orizont al inconştientului; şi iarăşi altceva e acelaşi peisaj iniţial, asupra căruia se revarsă, ea un conţinut într-o formă, un anume sentiment viziunea cu cicuta al fatumului.

Peisajul, în acest din urmă înţeles, e integrat într-un angrenaj sufletesc. Peisajul devine receptacolul unei plenitudini sufleteşti; se întrupează în el un sentiment al destinului ca vântul în pânzele unei corăbii.

CINA (Artemisia cina)

Peisajul, în acest din urmă înţeles, e al doilea obraz al omului. Spiritualităţi bipolare Spiritualitatea creştina ni se prezintă, în ansamblul ei continental şi transcontinental, felurit ramificată. Propunem în capitolul de faţă o discuţie, la adăpost de orice preferinţe preconcepute şi întrucât se poate fără de aprecieri propriu-zise, asupra diferenţierilor pe care timpul le-a operat în substanţa creştină.

Tema a fost frecvent atacată, dar viziunea cu cicuta obicei pe un plan aproape exclusiv dogmatic. Deosebirile care nu sunt însemnate pe răbojul sistemelor dogmatice au căzut în cum­pănă doar ca aspecte ce pot fi trecute cu vederea, sau ca simple consecinţe ale celor dogmatice.

Iată un drum care mai poate de­sigur să ofere satisfacţii inedite unor teologi cu mintea aprinsă de aspectele ultimelor subtilităţi, dar pe care din parte-ne nu-l vom urma. Ne refuzăm procedeul, fiindcă oricâtă bună­voinţă am avea — îl socotim totuşi aproape sleit. E curios că formulele dogmatice, cu per­spectivele lor revărsate în cele din urmă în incontrolabil, au atras neasemănat mai mult luarea-aminte a amatorilor de analize com­parate, decât fenomenele masive în ele însele.

Cu această promisiune ne circum­scrierii convingerea că deosebirile cele mai adânci dintre spiritualitatea catolică, evanghe­lică şi ortodoxă sunt mai mult de stil decât de idee. Deosebirile dogmatice, evidente şi prea cunoscute, s-au ivit doar ca o încoronare întâmplătoare, sau uneori ca simptome care în­tăresc şi pecetluiesc deosebirile stilistice. Viziunea cu cicuta însem­năm însă că omul este o creatură care, prin firea şi structura sa, e condamnată să viziune și 1 5 si în rosturi concrete, şi în rânduieli palpabile.

E o lume foarte com­plexă această lume umană. Or, învăţătura creştină, pusă sub semnul eternităţii, al abso­lutului şi necondiţionatului, ni se prezintă prin orientarea sa transcendentă ca şi cum n-ar vrea să ţină seama de lumea omului. Cu această umbră şi depreciere ce cad asupra lumii, interesele sufleteşti ale omenirii de toate zilele nu sunt desigur prea satisfăcător servite. Transcenden­tul absolut, care ajunge în contact cu omul, rămânând totuşi inaccesibil înţelegerii acestuia, este viziunea cu cicuta îndoială punctul central al icoanei cosmice pe care a plăsmuit-o metafizica creştină.

Se înţelege însă de la sine că metafizica creştină n-ar fi izbutit să devină niciodată cheagul unei doctrine religioase cu un ecou atât de amplu şi de răsunător în masele populare, timp de două mii de ani, dacă ea s-ar fi măr­ginit exclusiv la speculaţii în jurul transcen­dentului.

\

Unilateral orientată în acest chip, ea ar fi fost irevocabil osândită să rămână o aristo­cratică învăţătură pentru câţiva mândri iniţiaţi. Din fericire chiar de la început, adică din clipa când apostolul Pavel schiţa cu mult patos întâile formulări decisive pentru toată evoluţia de apoi, doctrina creştină oferă în mesajul ei o seamă de elemente de-un aspect foarte con­cret, dar nu mai puţin aureolate de o necondiţionată demnitate.

Cititorii scăderea acuității vizuale la amurg ghici numaidecât la ce fel de elemente facem aluzie. O atare parte integrantă, ţinând de sâmburele mesajului creştin, era de exemplu ideea că dumnezeirea s-a plimbat în carne şi oase prin­tre oameni, în persoana lui Iisus, adică ideea că eternitatea a despicat vremelnicia ca o pană, făcându-se vizibilă.

Doctrina creştină nu ţinea deloc să se distanţeze. Ea nu hrănea deloc orgoliul de a se întemeia cu exclusivitate pe ceva inaccesibil simţurilor şi minţii omeneşti. Metafizica creştină se recomandă ca o apariţie foarte complexă. Vom reţine taxa pentru vedere orice caz că ea echivala cu o revelaţie de varii aspecte, dintre care unele apelau de-a dreptul la văz şi la închipuire.

Doctrina creştină oferea cugetelor Viziunea cu cicuta un absolut de natură mixtă, alcătuit parte din momente inaccesibile, parte din fapte sensibile. Doctrina creştină putea să se adreseze astfel maselor cu cele mai prielnice şanse de a găsi răsunet, întemeietorii de religii, sau urmaşii lor imediaţi, ca mari cunoscători ai omului-masă, au înţeles totdeauna importanţa elementului sensibil, sau de imaginaţie, în cadrul unei doctrine şi i-au acordat interesul cuvenit.

Viaţa religioasă nu e numai imună faţă de asemenea inconsecvenţe viziunea cu cicuta dimpotrivă, ea se alimentează cu preferinţă din asemenea inconsecvenţe. Iniţial, concretele echivalate transcendentului au fost puţine: cuvântul re­velat, scris sau auzit, şi însăşi întruparea în carne a Logosului.

Ațiputeafiinteresat